Un drum, o curbă și din zare se văd două biserici, una lângă alta. Mă cuprinde deja o melancolie. Cât așteptam această imagine, în picioare pe scările autobuzului, cu rucsacul cu hainele pentru cele trei luni de vară în spate, cu plase, cu… emoții.

Emoțiile astea însemnau re-întâlnirea cu bunici, cu acei oameni care din puținul lor îmi dădeau de fiecare dată, care mă făceau să mă simt centrul universului lor. Emoțiile astea însemnau revederea acelor versanți, stânci, poieniție a văii Corbului, a văii Bistricioarei, a zmeorușului unde se auzeau chiote de copii înnebuniți să strângă cât mai multă zmeură. Însemnau pauzele la umbră din fața căsuței de „la bilborean”. Însemnau barajele făcute din scânduri și glii de pământ, așteptat câte o zi întreagă să se încălzească pârâul, după care o baie binemeritată. Însemnaul lungile călătorii până în „fundul văii” la cules de afine sau la cosit iarba din jurul puieților de brad plantați cu un an înainte. Însemna carul cu fân, furca, grebla, coasa. Însemna fagul singuratic de „la zmidă”.  Însemnau cuiburile în care își aveau adăpost păsărelele, ale căror pui înfometați se bucurau în fiecare seară cănd acestea veneau să-i încălzească. Însemnau vacile care veneau seara de la pășune, parcă abia așteptând să fie mulse. Însemna „topcitul” mâncat de dimineață cu mămăligă, foii de ceapă, boabele de mazăre și mărarul mâncate crude din grădina de după grajd.

Ieri am fost într-o vizită ultra-scurtă până în aceste fantastice locuri. Pomii de-abia înfloriseră, deh, la munte natura se mișcă mai încet. Pajiștile deabia încercau să înverzească. Plouase și era mizerie mare pe drumul forestier de care nu se mai îngrijise nimeni.

Din păcate bunicii mei sunt „plecați de ceva vreme”. I-am vizitat, am vizitat biserica, ce avea aceeași pictură veche, pe care nimeni parcă nu are curajul să o restaureze. Negurile vremii știu mai bine de ce…